- Andrii Liubka nu mai poate părăsi frontul din Donbas. Scriitorul era așteptat la Iași sâmbătă
- Evenimentul de la FILIT dedicat ucraineanului este suspendat. Realitatea militară prevalează asupra agendei culturale
- Festivalul FILIT continuă până duminică la Iași cu ediția 14
Literatura și războiul sunt două lumi care, din nefericire, se intersectează mult prea des în ultimele timpuri, forțând scriitorii să aleagă între peniță și armă. Când un autor recunoscut la nivel internațional precum Andrii Liubka, invitat de onoare la festivalul FILIT de la Iași, devine prizonierul logicii frontului, întreaga comunitate culturală resimte șocul unei realități crude care ne amintește că pacea este un lux fragil.
O prezență literară oprită la granița dintre datorie și creație
Așteptările erau mari pentru sâmbătă, la Casa Muzeelor, unde Andrii Liubka trebuia să prezinte volumul „Femeia și chibriturile”. Din păcate, contextul s-a schimbat radical. Deși permisiunea de a călători fusese inițial obținută, situația de pe frontul din Donbas s-a tensionat brusc. „Înțeleg decizia comandantului meu, având în vedere împrejurările, deși mă pune într-o situație extrem de dificilă în ceea ce privește angajamentele pe care mi le-am luat față de voi”, scria Liubka în scrisoarea adresată organizatorilor. Acesta este contrastul dur: scriitorul care vrea să construiască punți prin cuvinte este tras înapoi de zidul de oțel al nevoilor militare.
O solidaritate care trece dincolo de paginile cărților
Liubka nu este doar un scriitor, ci și un om de acțiune, având un palmares impresionant de voluntariat care include donarea a 415 vehicule pentru armată. Această dedicație totală transformă absența lui într-o lecție despre sacrificiu. Mihai Hafia Traista, traducătorul cu care urma să discute, a punctat această stare de fapt: „Este dureros să vedem cum, în secolul nostru, un intelectual de calibru este nevoit să prioritizeze apărarea țării în detrimentul dialogului cultural atât de necesar pentru înțelegerea tragediei ucrainene”. Aceasta este realitatea pe care nicio carte nu o poate descrie pe deplin.
Refacerea punților într-o lume în schimbare
În ciuda acestui obstacol, dorința de comunicare rămâne vie. Liubka propune alternative, de la participarea online la mesaje video, demonstrând că vocile literare nu pot fi reduse la tăcere definitiv. Ilie Pintea, moderatorul întâlnirii, subliniază importanța acestui efort: „Chiar și în imposibilitatea prezenței fizice, mesajul lui Andrii Liubka trebuie să ajungă la cititorii din Iași, pentru că mărturia sa este esențială pentru a înțelege ce înseamnă cu adevărat rezistența”. În final, spiritul liber al scriitorului continuă să călătorească, chiar dacă trupul său rămâne legat de apărarea libertății pe linia frontului.
Din scrisoarea lui Andrii de pe front către organizatorii FILIT
”Îmi pare foarte rău că îți scriu atât de târziu cu vești atât de proaste, dar, din păcate, astăzi am primit un ordin de la comandantul meu care îmi interzice să părăsesc zona noastră de operațiuni.
Până în ultimul moment, totul părea să indice că voi putea călători și aveam deja o înțelegere. Situația este însă extrem de tensionată, iar numărul trupelor inamice de pe sectorul nostru al frontului crește constant. Față de începutul lunii august, acum sunt cu aproape 70% mai mulți soldați ruși în fața noastră. Numărul lor continuă să crească pe fondul mobilizării secrete pe care Rusia o desfășoară după alegeri, iar situația devine tot mai dificilă.
Comandantul meu, care în general m-a sprijinit foarte mult, a decis că nu pot părăsi zona. Înțeleg această decizie, având în vedere împrejurările, deși mă pune într-o situație extrem de dificilă în ceea ce privește angajamentele pe care mi le-am luat față de tine.
Mă simt îngrozitor că te dezamăgesc, mai ales după ce făcuserăm deja planuri. Rareori m-am aflat într-o asemenea situație, dar realitatea serviciului militar este că nu ne controlăm propriul program, deplasările sau libertatea de a călători.”
Povestea lui Liubka din articolele semnate de el în România
Andrii Liubka, scriitor ucrainean din noua generație, și-a început povestea cu dimineața de 24 februarie 2022, petrecută în casa unor prieteni de lângă Kyiv. A auzit exploziile în depărtare, apoi o ușă trântită și pași pe scări. Katya, proprietara casei, i-a spus că a început războiul și că spațiul aerian este închis. Peste două ore urma să zboare la Vilnius, pentru prezentarea ediției engleze a romanului său. În bucătărie, un câine mare privea cerul întunecat și lătra nervos la vuietul rachetelor și al avioanelor de luptă.
Cel mai important moment
Fiecare ucrainean își va aminti dimineața aceea, scrie Liubka, iar el o reconstituie până la cele mai mici detalii: temperatura din casă, paharele rămase de la discuția din seara precedentă, limbile ceasului, mirosul câinelui, gresia rece. A fost, spune el, cel mai important moment din viața sa, după care toate planurile au fost date peste cap. De atunci au trecut doi ani teribili, cu alarme, lacrimi, durere și furie. Experiența comună i-a făcut pe ucraineni, în cuvintele sale, nu doar un popor, ci o comunitate mai apropiată, ca o familie.
Războiul ca fapt cotidian
Schimbarea cea mai înfricoșătoare este alta: oamenii s-au obișnuit cu războiul. La Kyiv, când sună sirena de raid aerian, aproape nimeni nu se mai grăbește spre adăpost; lumea își vede de treburi. Moartea a căpătat, pentru Liubka, trăsăturile unei tragedii grecești, guvernată de soartă. O rachetă poate lovi astăzi casa, cafeneaua sau gara, iar oamenii nu au aproape nicio influență asupra acestui pericol. De aceea, spune el, trebuie să-l accepte ca posibilitate zilnică: „Facă-se voia Ta”, cum spun ateii.
Ucraina pe care lacrimile nu o mai cred
Moartea din jur nu mai produce același șoc. În primăvara lui 2022, când sicriele soldaților ajungeau în oraș, oamenii îngenuncheau pe trotuare și depuneau flori; acum, la înmormântări vin rude, colegi și camarazi, iar trecătorii se opresc, dar nu mai plâng și nu mai îngenunchează. Liubka nu-i judecă: după atâtea morți, durere și suferință, lacrimile s-au vărsat, emoțiile s-au estompat, iar șocul se risipește repede. El dă exemple crude: în Harkov, o familie a murit într-un incendiu provocat de un bombardament asupra unui depozit de petrol, iar bebelușul de 7 luni, Pavlo, ținut strâns în brațele mamei, a rămas doar cenușă. Un soldat întors din captivitatea rusească pe 31 ianuarie a fost lovit mortal de un camion pe 8 februarie, fără să-și mai vadă fiica refugiată la Lisabona. Prietenul său Maksym Plesha, artist de 32 de ani, a plecat voluntar pe front, a fost rănit de două ori, a supraviețuit la Bakhmut și apoi a fost ucis; trupul mutilat a fost dus la cimitir într-un sicriu închis.
Granițele apropierii noastre
Pentru tine, cititorul, povestea nu se încheie la granița Ucrainei. Liubka spune că ficțiunea capitulează în fața realității, iar literatura ucraineană de astăzi are o singură funcție: să fie martoră, să documenteze destine și crime. Cărțile au devenit și o formă de psihoterapie, iar în timpul războiului tirajul lor s-a dublat; piața de carte a rămas una dintre puținele profitabile din țară. Când citești aceste mărturii, păstrezi vie memoria oamenilor uciși și înțelegi de ce nu trebuie să privești în altă parte. Miza este să nu lași normalizarea morții să devină și normalitatea ta.
